Pr. Gabriel Bunge
Cu cincisprezece ani în urmă, am avut ocazia unică să vizitez schitul unui ieromonah și teolog catolic, în munții Elveției. Era bine-cunoscut pentru scrierile sale despre Sfinții Părinți ai Bisericii Creștine Primare și nu mai puțin cunoscut pentru nobișnuita sa - din punctul de vedere modern, occidental - viață monastică. Familiară întrucâtva cu aspectul mănăstirilor catolice de astăzi, nu mă așteptam să mă simt așa de acasă, ca și monahie ortodoxă, în schitul său catolic.
După ce am urcat pe o potecă impădurită de munte până am ajuns la o mică locuință așezată între copaci, am fost întâmpinați de un bătrân cu chipul auster și cu barba albă, lungă, care se revărsa peste hainele sale negre. Capul îi era acoperit de o glugă pe care era brodată o cruce roșie, în frunte. Era ca și când am fi fost duși în pustia Egiptului să-l vedem pe Sf. Antonie cel Mare. În timp ce el și celălalt nevoitor, Părintele Rafael, ne-au servit cu un ceai, am vorbit despre Biserică, despre Orient și Occident, și despre Biserica Ortodoxă Rusă. Nici o vorbă însă despre unirea lor cu această Biserică - ar fi fost incomodă chiar și simpla menționare a acestui fapt.
Am simțit că am intrat într-un scurt contact cu un monah care era în același duh cu noi, deși nu făcea parte din Biserica noastră, și ne-am salutat cu bucurie după această placută revelație, în timp ce Părintele Gabriel a făcut semnul crucii peste noi, în mod ortodox.
Mănăstirea Sfânta Cruce, Roveredo, Elveția
Părintele Gabriel nu a avut niciodată și nu are nici acum contact electronic cu lumea din afară așa încât după vizita noastră am mai auzit doar foarte puține lucruri de la și despre sfinția sa. Cu toate acestea, nu l-am uitat și pe toată durata dialogului nostru nu am încetat niciodată să ne gândim la cât ar fi fost de bine dacă ar fi fost in comuniune cu noi, cu ortodocșii. Însă niciodată nu ne-am gândit să abordăm acest subiect cu sfinția sa - am simțit cumva că Dumnezeu îl călăuzea cum știa El mai bine. Părintele Rafael, un elvețian, a trecut între timp la Domnul, iar Părintele Gabriel este starețul și singurul viețuitor a ceea ce este acum Mănăstirea Sfânta Cruce, aparținând Bisericii Ortodoxe Ruse. A devenit ortodox în ajunul Adormirii Maicii Domnului, la Moscova, in luna august 2010. Este acum Schiarhimandritul Gabriel.
Aflat de curând la Moscova, deși avea un program foarte încărcat, Părintele Gabriel și-a găsit totuși timp să ne vorbească.
* * *
—Părinte Gabriel, deși ați mai vorbit despre viața sfinției voastre în alte interviuri, mai vorbiți-ne puțin despre sfinția voastră.
- Trăiesc in Roveredo, un mic sat cu aproape 100 de locuitori. Mănăstirea mea este deasupra satului, în pădure, în munții din împrejurimile orașului Lugano, partea italiană a Elveției.
—Ați fost catolic din copilărie?
—Da, dar nu toată viața am fost un catolic trăitor. Tatăl meu era luteran, și mama mea catolică, iar eu am fost botezat catolic. Dar cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, nici unul dintre părinți nu și-a trăit religia. Nici tatăl meu și nici mama mea nu mergeau la biserică. Și prin urmare nici eu. Dar cum tinerii întotdeauna merg pe drumul lor, am redescoperit credința Botezului meu. M-am dus, la început, singur, la Biserica Catolică. Părinții mei nu m-au încurajat, doar au tolerat acest fapt.
—Chiar și mama sfinției voastre?
—Ea era o credincioasă catolică, dar din cauza căsătoriei cu un luteran, nu și-a mai practicat credința. Numai cu mult mai târziu, când deja eram monah, s-a reîntors la biserică și a început să-și trăiască propria credință catolică. Tatăl meu, mergea cu ea la biserică, cel puțin de Paște și de Crăciun, dar asta pentru că nu voia să-și petreacă sărbătorile singur.
Catedrala din Koln în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
—Unde v-ați născut?
—M-am născut în Köln, dar am părăsit acel oraș când aveam doi ani, din cauza războiului. Acel oraș, vechi de aproape 2000 de ani, a fost ca și ras la sol. A fost ca la Hiroshima. Aproape optzeci la sută a fost distrus, iar americanii chiar sugeraseră să fie reconstruit în altă parte—părea inutil să încerci să mai reconstruiești pe acea cenușă. Dar oamenii erau extrem de atașați de orașul lor. Marea Catedrală era încă în picioare, deși puternic afectată. Cele doisprezece biserici în stil romanic[1] erau de asemenea teribil de afectate. Timp de zece ani nu am locuit în Köln, ci într-un mic orășel de țară. Abia în 1953 a fost posibil să ne întoarcem. Deci, mi-am petrecut tinerețea în Köln, și am mers la gimnaziu acolo. Încă iubesc mult acel oraș.
Biserica Sf. Gereon, absidă.
Catedrala gotică, o minune a arhitecturii gotice, a fost construită pe locul unde fuseseră construite toate catedralele, de la începutul creștinismului. Unul dintre primii episcopi ai orașului Köln era un colaborator apropiat al împăratului Constantin. Sub turnul din partea de nord se află o cristelniță (baptisteriu) din secolul al patrulea. Există în Köln o biserică a Sf. Gereon, care are o circumferinţă de cinci-şase metri. Este o biserică în stil romanic, din secolul al patrulea, şi are moaşte ale unor martiri din Roma. Există atât de multe urme ale Bisericii nedespărţite, de la începutul creştinătăţii şi prin intermediul acestor mărturii arheologice am fost împins să caut şi mai adânc la temelia Bisericii. Sunt istoric prin formaţie, un numismatic.
—V-au făcut aceste amintiri să doriţi să reuniţi Europa iarăşi cu Biserica vechii creştinătăţi?
—Desigur, nu am ştiut de Biserica Ortodoxă mult timp. Am descoperit existenţa Ortodoxiei încetul cu încetul. Anumiţi prieteni ortodocşi de-ai mei de acum îmi spun că mulţi catolici ştiu doar că noi existăm, şi nimic mai mult. Oamenii simpli chiar întreabă: “O cinstiţi şi pe Maica Domnului?” Asta se întâmplă chiar la cincizeci de ani de la Conciliul Vatican II, care părea să fi deschis ferestrele Bisericii Catolice - înainte foarte închisă - iar cunoştinţa lor despre Ortodoxie este încă foarte săracă. A trebuit să descopăr asta încetul cu încetul, pentru mine. Nu ştiam de comunităţile ortodoxe; nu existau biserici ortodoxe în oraşe, deoarece ruşii, cel puţin, au slujit în biserici protestante oferite lor spre folosinţă pentru câteva ore, duminica, cum se întamplă adesea şi astăzi. În Lugano, ruşii ortodocşi au cumpărat o mică biserică protestantă care nu mai era folosită. Toate celelalte comunităţi ortodoxe, cum ar fi cea românească, slujesc în biserici catolice oferite lor spre folosinţă. Noi avem acum o biserică micuţă, pentru care trebuie să plătim. Încet încet este transformată într-o biserică ortodoxă, cu iconostas şi toate celelalte.
Deci, a trebuit să descopăr Ortodoxia puţin câte puţin. Când aveam nouăsprezece ani, după gimnaziu[2], am mers la Roma împreună cu un prieten, și acolo am descoperit perioada creștinismului timpuriu: catacombele, bisericile vechi, cele întemeiate de Sfinții Constantin și Elena, și așa mai departe. Era impresionant. Trebuie să mărturisesc faptul că toate acestea mi-au întărit conștiința de sine ca și catolic. Roma este pământ apostolic — aici este mormântul Sf. Petru, acolo al Sf. Pavel, Santa Maria Maggiore, Sfânta Cruce, Sf. Ioan din Lateran … toate aceste biserici paleo creștine, această incredibilă continuitate arheologică. Dar abea cu mult mai târziu am descoperit că deși există continuitate la nivel arhitectonic, nu există continuitate la nivel de Biserică Apostolică, care este temelia.
Nașterea lui Hristos - frescă - Santa Maria Maggiore, Roma.
Am descoperit abea mai târziu că Santa Maria Maggiore și celelalte biserici au fost mereu aceleași, dar această continuitate nu există și la alte niveluri, la nivelurile cele mai esențiale. Același lucru este cu anglicanii. Ei au Catedrala Sf. Augustin în Canterbury pe de o parte, dar la nivel teologic nu există continuitate, există o ruptură. Totuși, atunci eram prea tânăr ca să-mi dau seama că există atât de multe rupturi și întreruperi în istoria Bisericii Occidentale. A trebuit să descopăr lucrul acesta de unul singur, in mod gradual.
Oamenii mă întreabă adesea de ce am devenit ortodox, și dacă a existat un moment crucial sau un eveniment în această evoluție. A existat un moment crucial, și deși cred că am mai spus asta înainte, o să repet. A trebuit să descopăr asta—mai întâi la nivelul literaturii, prin intermediul cărților, a muzicii etc. La fel ca monahismul—a trebuit să-i descopăr duhul prin scrierile Părinților Pustiei. Dar am descoperit Ortodoxia adevărată, vie, la vârsta de 21 de ani, pe când mă aflam în Grecia. Eram student, încă nu eram monah. Nu am putut atunci să intru în mănăstire deoarece tatăl meu s-ar fi opus. Eram prea tânăr. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a opus, în felul acesta am avut ocazia să călătoresc în Grecia cu alți studenți și să descopăr acolo Ortodoxia vie. Am văzut mănăstiri și chiar am întâlnit un călugăr. Am participat la Liturghie. Asta era înainte de Conciliul Vatican II. Grecii erau extrem de prietenoși cu mine ca și catolic. Astăzi, probabil că situația este diferită, deoarece catolicii și-au schimbat complet atitudinea față de ortodocși.
—În mai bine sau în mai rău?
—Din foarte rău în foarte bine. Dar acum ortodocșii se țin la distanță deoarece se simt invadați.
Am vizitat seminariile și mănăstirile în Grecia, și odată am spus monahilor și studenților: “Toate sunt bune aici, și îmi plac, dar… este păcat că v-ați despărțit de noi.” Replica imediată a fos: “Te inșeli, voi v-ați despărțit de noi.” Și așa m-am confruntat pentru prima dată (aveam doar 22 de ani) cu această problemă fundamentală a separării care este văzută în mod diferit în Răsărit și Apus. Cine are dreptate? La 22 de ani nu aveam mijloacele să dau un răspuns. Încetul cu încetul însă am găsit un răspuns și am descoperit că, într-adevăr Apusul s-a desprins de fundamentul comun. Există o continuitate arheologică, spre exemplu, în celebrele biserici din timpul lui Constantin și Elena, dar la nivelul esențial — teologic, liturgic, și toate celelalte—nu există. Cartea mea, Practica rugaciunii personale dupa traditia Sfintilor Parinti,[3] vorbește despre un mic aspect care este esențial: că a existat o întrerupere.
—Ați menționat înainte că ați citit cartea istoricului german Johannes Haller[4] despre istoria Bisericii până la 1500, ca și alte cărți despre papat, cum ar fi cea a lui Abbe Guettée.[5]
—Da, de fapt citesc cartea lui Haller chiar acum. Este o carte de istorie pură, în timp ce cartea lui Guettée este polemică. Vedeți, Haller a fost imparțial, liniștit, și avea access liber la librăria Vaticanului. Este o carte de istorie obiectivă, are un spirit liniștit, dar este foarte puternică. Faptele sunt copleșitoare.
—Spuneați că sunteți bucuros că citiți despre istoria bisericii abea acum, și nu mai demult, deoarece ar fi putut să vă facă să vă pierdeți credința. Ați putea să detaliați mai mult acest lucru? Credeți că aveați nevoie să fiți mai întărit pentru a face față faptelor. Este corect?
—Cred că în tineri, credința trebuie să fie păstrată, protejată. Când ai o bază solidă, criterii suficiente în minte, și credință puternică, vei fi în stare să judeci.
—Vă referiți la o bază solidă în credința creștină, și nu neapărat în credința catolică?
—Da, ca să poți să înfrunți această masă de fapte istorice.
—Deoarece credeți că aceste fapte, luate în sine, ar putea fi devastante sau scandaloase pentru oameni?
—Da, desigur. Vedeți, istoria nu este teologie. Istoria sunt doar faptele—ce s-a întâmplat. Lucrarea lui Haller descrie toate urcușurile și coborâșurile... este fascinant, dar este pură istorie. Te face să-ți pui întrebări...
—Istoria, cu malformațiile ei și toate celelalte?
—Da, cu toate malformațiile; și revendicarea papei pentru întâietate, să fie cap al întregii Biserici. Este foarte ciudat. Chiar din secolul al patrulea, Papa Damasus a revendicat faptul că Biserica Romei (nu papa—încă) are întâietate față de toate celelalte Biserici, pe motivul că Hristos i-a spus Apostolului Petru: “Tu esti o piatră, și pe această piatră voi construi Biserica Mea” (Mt. 16:18) Deci ei, Roma, au identificat foarte mult această piatră cu o instituție, cu ceva vizibil—Biserica Romană. Deși foarte mulți Părinți ai Bisericii, atât în Răsărit cât și în Apus, identifică această piatră, cum a făcut Sf. Ambrozie al Milanului în 382, cu credința oamenilor. Este mărturisirea lui Iisus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui Viu. Nu a fost credința personală a lui Petru; el nu a fost un teolog sau un apostol mai bun decât ceilalți apostoli. I s-a descoperit lui de la Tatăl. Aceasta este piatra care nu poate fi distrusă. La scurt timp după aceea el dovedește că nu a înțeles nimic din acea mărturie. Este numit “diavol”. Domnul spune, “Mergi înapoia Mea, satano” (Mt. 16:23), și toate celelalte. Nu numai Sf. Ambrozie, dar și cei mai importanți Părinți, atât cei din Răsărit cât și cei din Apus spun același lucru. Pentru Biserica Romano-Catolică, este absolut evident că această piatră este persoana lui Petru. Și Petru, conform tradiției, a murit la Roma, și prin urmare Biserica Romei, și succesorul ei, episcopul Romei, sunt această piatră. Dar Petru a fost în multe locuri. De ce trebuie să fie numai locul unde a murit? Mulți ar putea să revendice că au mormântul lui... dar a murit în Roma, ca și Sf. Pavel. Este, însă, acesta un motiv suficient pentru acest oraș, care pe atunci era capitala Imperiului Roman, să devină capul tuturor Bisericilor? Dacă chiar ar putea să fie un oraș care să revendice lucrul acesta, ar fi Ierusalimul, orașul în care Domnul a murit, și nu Petru. În Ierusalim se află mormântul Domnului, și acolo a și înviat. Capul Bisericii este în orice caz, Hristos.
—Acesta mi s-a părut întotdeauna un exemplu devastant de ceea ce se numește în rusă плотское мудрование[6]—înțelegere lumească, un mod pur pământesc de a gândi.
—Da, și aceasta a luat imediat amploare. Și ceea ce este atât de șocant în această istorie a papatului a lui Haller este exact acest aspect lumesc—cum lucruri duhovnicești, cum ar fi excomunicarea și interdicțiile (opririle), au fost folosite mereu, timp de sute de ani, doar pentru motive politice. Și ceea ce este chiar și mai șocant este că oamenii nici măcar nu s-au sinchisit să se supună acestor interdicții. Țări întregi erau sub interdicție; asta înseamnă fără Liturghie, fără Sfintele Taine, fără clopote—nimic.
—De ce?
—De ce? Deoarece împăratul nu se supunea pretențiilor teritoriale ale papei. Papa a luptat întotdeauna pentru propriul său stat, care a devenit din ce în ce mai mare, apoi din ce în ce mai mic - și el încă există - funcția lui o are astăzi orașul Vatican. Întotdeauna a fost pentru aceste motive politice, teritoriale. Dar cele mai multe din aceste țări, sute de regi, chiar și episcopi, pur și simplu nu s-au sinchisit. Ei au continuat să săvârșească Liturghia, Sfintele Taine și toate cele.
—Deci ei erau, tehnic vorbind, în neascultare față de papă?
—Exact. Pentru mine, asta a fost șocant. Chiar și astăzi este șocant. Este șocant că aceste lucruri duhovnicești sunt folosite pentru motive pur materiale, politice, iar cei care sunt vizați de aceste interdicții le ignoră complet. Deci, vă puteți imagina că asta va distruge Biserica din interior, puțin câte puțin. Înțelegi mai mult de ce creștinătatea apuseană s-a distrus și continuă să se distrugă din interior. Nu din afară. Este oribil, trebuie să spun. Este ceea ce numesc eu secularizare. Există papi care au combătut în război, ei înșiși. Era un lucru normal pentru cardinali să aibă armată, și așa mai departe. Aceasta este secularizare. Înseamnă că Biserica își închidea propriul orizont în ea însăși, pentru a include interese seculare tot mai mari. Papii apărau (e de înțeles) propria lor independență—față de Împărat, de care aveau totuși nevoie, pentru că fără împărat ei ar fi fost dependenți de duci, regele Siciliei, etc., oricare. Începi să înțelegi o mulțime de lucruri.
—Presupun că citiți cartea aceasta în originalul german. Există traduceri ale acestei cărți?
—Aceasta este o carte clasică, dar nu știu—există zeci de cărți de acest fel. Am citat această carte pentru a vă spune că și acum, după atâta timp, sunt încă interesat de aceste lucruri, să citesc cărți a căror lectură imi era interzisă pe vremea cercetărilor mele. Cred totuși că lectura lor oricum nu mi-ar fi fost folositoare, deoarece mi-aș fi pierdut credința cu desăvârșire.
—Interzise de către cine?
—De profesorii de la Facultatea Catolică din Universitate. În Germania, teologia este predată de către stat, deci mi-am primit educația teologică de la o Universitate de stat.
Deci, continui să studiez doar pentru a-mi adânci înțelegerea motivelor separării între Răsărit și Apus. Desigur, poți înțelege destul de multe din asta, dar există încă un mare mister pe care încă nu sunt în stare să-l înțeleg: De ce Dumnezeu a îngăduit acestea?
Pr. Gabriel Bunge în mănăstirea sa din Elveția.
Poți spune că a fost doar vina papei, iar credincioșii nu au avut de ales. Asta le spun prietenilor mei acum. Le spun, “Uite, nu ar trebui să critici sau să condamni pe catolici. Ei doar s-au născut de partea greșită a drumului. Nu este vina lor. Nu au de ales. Nu au avut niciodată. Tot Apusul a aparținut Patriarhatului de Roma, care a devenit în mod treptat din ce în ce mai mare; ei nu făceau parte din alte patriarhate. În orice caz, astăzi nu fac parte. Asta este greșeala lor - că s-au născut acolo”.
—Asta, totuși, îmi amintește de o întrebare pe care mi-am pus-o mereu. Eu însămi sunt o occidentală, o convertită la Ortodoxie, nu am rădăcini ortodoxe răsăritene, și prin urmare întrebarea mea nu are intenția de a fi anti-occidentală. Cu toate acestea, de ce părem să fim noi atât de predispuși la o gândire lumească, secularizată, în domeniul religios, mai mult decât Răsăritul Creștin? Teoretic, același proces ar fi putut să aibă loc oriunde.
—Teoretic, da, dar în practică, nu a fost așa. Cred că explicația stă în faptul că secularizarea este un proces foarte lung, iar expresia lui cea mai clară este Protestantismul, care este un fenomen în interiorul Catolicismului. Este un proces în interiorul Catolicismului, în Biserica Apuseană, care a apărut după despărțirea ei de partea Răsăriteană a Bisericii. Nu s-a putut dezvolta înainte. Vă voi povesti o experiență teribilă. Vorbesc despre istorie, dar probabil este mai bine să vorbesc despre propria mea “mică istorie” de 73 de ani. Am intrat în mănăstire la vârsta de 22 de ani, exact în anul când începea Conciliul Vatican II. Cu experiența mea ortodoxă grecească și altele, am devenit călugăr la Chevetogne[7] și eram într-adevăr plini de speranță că acum Biserica Romei se va întoarce din cale, și erau multe semne că lucrurile s-ar fi derulat astfel. Papa Paul al VI-lea a avut o foarte puternică și adâncă dorință de împăcare cu Biserica Ortodoxă. El era întruparea acestei dualități a Bisericii Apusene. Pe de o parte, el a dorit să slujească Liturghia cu Patriarhul Atenagora când s-au întâlnit în Ierusalim, și a adus un potir de aur în acest sens. Dar ecumeniștii (slavă Domnului) i-au despărți pe acești doi bătrânei, deoarece după un astfel de gest situația ar fi putut să fie mult mai rea decât înainte. Deci, nu au slujit împreună. S-a oferit să dăruiască Patriarhului acel potir. Dar este bine dovedit faptul că el a vrut, prin reforme liturgice, să facă liturghia latină acceptabilă protestanților, fără să se gândească, fără să își dea seama, că exact în același moment ea ar fi devenit complet inacceptabilă pentru ortodocși. Se poate vedea cum Biserica Catolică este între aceste două direcții opuse—Răsăritul Ortodox și Apusul Protestant. Însă evoluția generală nu s-a îndreptat către est ci către vest. S-a transformat într-o ușoară auto-protestantizare a Bisericii Catolice - o auto secularizare, cu toate distrugerile, atât fizice cât și spirituale, pe cere le-am văzut.
Acesta a fost un adevărat dezastru istoric de dimensiuni nemaivăzute. Vedeți, Protestantismul este un virus în interiorul Catolicismului. Iar Biserica Romano-Catolică nu are anticorpi împotriva acestui virus. Anticorpul este Ortodoxia, care nu a fost niciodată, timp de cinci sute de ani, tentată de Protestantism. Chiar dacă va fi existând un Patriarh Ecumenic care are simpatii față de Calvinism (cum s-a întâmplat odată), acesta este un fenomen local. Nu are influență asupra conștiinței Ortodoxe. Este doar limitat și atâta tot. Biserica Ortodoxă a avut nenumărate ocazii să fie infectată de Protestantism și secularizare, dar nu a cedat, decât la suprafață.
—O răceală, mai degrabă decât un cancer?
—Da, o răceală, nu un cancer. Aceasta este cu adevărat o tragedie, de dimensiuni istorice.
Mulți catolici realizează asta acum, deoarece ei nu mai consideră Biserica Ortodoxă ca pe un competitor sau adversar. Din cauza asta ei îi ajută în toate felurile pentru a-și stabili parohii în Vest. Le dau bisericile ca să poată sluji Liturghia pe altare Catolice, lucru care ar fi fost de neimaginat înainte.
Liturghie Ortodoxă în Capela Palatină, Palermo.
—Doar ca o completare, în primăvara trecută a fost o delegație din Rusia prezentă la o slujbă în Sicilia, în cinstea ajutorului oferit de soldații ruși victimelor marelui cutremur din Messina, din 1908. Clerul rus a fost invitat să slujească Sfânta Liturghie pentru comunitatea ortodoxă locală în Capela Palatină din Palermo.
—A, frumos. Rușii slujesc mereu solemn Sfânta Liturghie în Catedrala Sf. Nicolae din Bari. Am văzut o Sf. Liturghie săvârșită de un mitropolit rus, aproape 20 de preoți, cu un mare cor. Și mă gândeam, “Asta este Sf. Liturghie care se cuvine unei catedrale atât de frumoase”. Dar când s-a terminat, a început liturghia latină … și îți venea să plângi. Ai fi vrut să întrebi, “Ce faceți aici?”.
Într-un fel, acest lucru este ceva ieșit din comun, dar arată că mulți catolici nu mai sunt siguri că ar avea dreptate.
Catedrala Sf. Nicolae din Bari, Italia.
—Dintre cei care sunt ezitanți—credeți că ar putea merge în direcția Ortodoxiei, sau ar putea în schimb să renunțe la tot?
—Singurul mod în care cred că s-ar putea face asta este prin întoarcerea lor la propria lor Ortodoxie, deoarece - cu excepția unei minuni fără precedent săvârșită de Dumnezeu care să întoarcă pe toți la Ortodoxia Bizantină - există o întreagă cultură care să împiedice acest lucru. Nu este vorba doar de texte, sau formule. Dar ei trebuie să se întoarcă la propria lor Ortodoxie, la propriile lor tradiții. În toți acești ani, când mi-am scris micile mele cărți, scopul meu a fost acesta: ca monah, să ajut oamenii să aibă o viață duhovnicească, să redescopere, să reintegreze propria lor moștenire spirituală, care este, desigur, aceeași cu a noastră; deoarece avem aceleași rădăcini. Dar succesul strădaniilor mele, cel puțin printre monahi, este aproape zero. Mai ales printre monahi. Cărțile sunt citite aproape numai de laici, nu de preoți sau de monahi. Monahii practică yoga, zen, reiki și altele ca acestea. Când spui lucrul acesta monahilor ruși rămân șocați, nu pot să-și imagineze că așa ceva se poate întâmpla. Nu vreau să-i judec; slavă Domnului, Domnul va judeca lumea iar nu eu. Dar asta înseamnă că oamenii nu caută o soluție, un răspuns în interiorul propriei lor tradiții. Caută în afara ei, în religiile ne-creștine. Pentru mine, călugării catolici care practică meditație zen sunt asemenea călugărilor zen care se roagă la popasurile din Via Crucis. Este complet absurd. În budism, suferința are o origine diferită; este depășită în alt fel decât în creștinism. Nu există un Mântuitor pe Cruce. De ce ar trebui să mediteze înaintea popasurilor din Via Crucis? Și bineînțeles că nu o fac.
—Și cum ar putea un călugăr creștin, care crede într-un Dumnezeu personal, să se roage universului impersonal al Zen-ului?
—În aceste mănăstiri au grădini zen... Dar vă puteți imagina popasurile din Via Crucis într-o mănăstire zen? Este de neimaginat.
—Aproape că și-au pierdut identitatea.
—Dar ceea ce este și mai surprinzător este faptul că ei nici măcar nu încearcă să sape în propriul pământ, să găsească propriile lor rădăcini—izvorul, care între timp s-a umplut de mizerie. Par a fi convinși că acolo nu este nimic, și nici n-a fost vreodată.
Deci noi trebuie să căutăm și acest izvor. Îmi amintesc destul de bine perioada tinereții mele în mănăstire—erau unii în mănăstire care credeau că acolo nu se află nimic, că totul a secat. Apoi, a venit un maestru zen, un iezuit (foarte cunoscut; a murit cu mult timp în urmă), și a fost o revelație. Cel puțin era ceva spiritual... Ei văzuseră numai formalism. Slavă Domnului, descoperisem pe Sfinții Părinți și literatura monastică timpurie înainte să vin la mănăstire. Nu mănăstirea m-a învățat asta. Mi-am continuat cercetările în mănăstire.
Mănăstirea Chevetogne, Belgia.
—La Chevetogne?
—Da. M-am dus acolo pentru că mi s-a părut mai aproape de ceea ce descoperisem în Grecia. Ca să spun drept, am fost trimis acolo. Intrasem într-o mănăstire benedictină în Germania. Părintele meu de novicie, abatele, un om sfânt, mă iubea foarte mult, și își dădea seama că nu era locul meu acolo. Și-a sacrificat un novice promițător și l-a trimis la Chevetogne, să vadă dacă mi s-ar fi potrivit mai bine. Când m-am făcut călugăr, a venit el însuși să mă vadă. A fost un om sfânt. Duhovnicul meu, un călugăr trapist, era de asemenea un om sfânt. Am avut șansa să întâlnesc mai mulți oameni sfinți, chiar în Apus. Încă mai există.
Simt că propria mea cale este aceea de a dovedi, și ortodocșilor, că este posibilă, chiar în cadrul tradiției Apusene, redescoperirea terenului comun, și să ai viață prin asta. Poți să faci asta—nu de unul singur, desigur, ci numai cu harul lui Dumnezeu. Dar apoi am atins un punct în care nu mai suportam să fiu doar în comuniune spirituală cu Biserica Ortodoxă atât de aproape de inima mea. Voiam o comuniune reală, sacramentală. Prin urmare, am cerut acest lucru.
—Credeți că pe calea aceasta de a săpa la rădăcinile propriei tradiții Apusene, unii se vor simții cumva constrânși să facă pasul pe care l-ați făcut sfinția voastră?
—Este greu de spus, pentru că s-ar putea să nu fie posibil, tehnic vorbind, pentru toți să facă acest lucru. În Apus, Biserica Ortodoxă nu a fost foarte bine reprezentată. Acum lucrurile se mai schimbă. Am o mulțime de prieteni care urmează aceeași cale, ei sunt “ortodocși” însă nu confesional. Nu știu dacă vreodată vor și deveni ortodocși. Propria mea experianță mă învață că nu întotdeauna se găsește ajutor din partea Ortodoxă. Prozelitismul nu este ceva normal pentru Ortodoxie, și uneori nu vei găsi un ajutor concret. Eu am fost chiar descurajat să o fac. Era un teolog bine cunoscut (nu vă voi spune cine)… eram tânăr student, și el mi-a interzis efectiv, mie și altor monahi din Chevetogne să devenim ortodocși. A spus, nu! Nu trebuie să devii ortodox! Trebuie să suferi pe propria piele drama separării. Am făcut-o, pentru că nu aveam altă alegere. M-am adresat unui alt Mitropolit Ortodox rus pentru ajutor în acest sens—nu m-a ajutat. Pur și simplu m-a îndepărtat. Și asta a fost voia lui Dumnezeu. La momentul potrivit, lucrurile au mers ca pe șnur. Cu adevărat. Ca o scrisoare la Poșta Elvețiană. Dar înainte, părea imposibil.
—Sunt sigură că totul se întâmplă după voia și planul lui Dumnezeu, dar credeți că probabil ortodocșii ar trebui să încurajeze mai mult acești oameni care caută, ezită? Care sapă adânc dar nu dau de rădăcini?
—Ar trebui să-și cunoască mai bine credința, și să fie în stare să ofere răspunsuri. N-ar trebui să critice nimic și pe nimeni.
—Așa cum sunt înclinați să facă mulți convertiți.
—Da, convertiții sunt cei mai severi judecători. Dar, da, ei ar trebui să fie în stare să răspundă la întrebări fundamentale. Totuși, eu vorbesc din propria mea experiență, în Elveția. Îmi imaginez că este altfel în America, unde există sute de biserici diferite, denominațiuni protestante, și sunt toți egali, ca să spun așa. Există, din păcate, și câteva zeci de Biserici ortodoxe acolo.
—Da, America are problema contrară: prea multe din care să alegi.
—Este un lucru care duce la confuzie.
—Chiar și așa, este încă greu pentru anumiți americani ortodocși să iasă înainte și să spună, “Aceasta este adevărata Biserică.”
—Cu toate acestea, este mai ușor în America deoarece acolo nu există o Biserică “dominantă”. Nu este ca în Italia, Spania sau chiar în Germania, unde există două Biserici dominante, cea Catolică și cea Protestantă. Una lângă alta sau una peste alta - în funcție de cum vezi lucrurile - Biserica Catolică este o confesiune dominantă. Orice activitate ortodoxă va fi privită cu ostilitate, îmi imaginez—cu atât mai mult cu cât aceștia depind de buna voință a Bisericii Catolice. Pentru a avea o biserică, pentru a sluji, când ești prea sărac ca să-ți construiești una, ai nevoie de bunăvoința episcopilor catolici. Dar cred că situația în America este diferită.
—Desigur că Biserica Catolică este puternică în America, dar în America de Nord ei au intra inițial într-un context Protestant, Anglo-Saxon. Cu toate acestea Biserica Catolică a adus multe lucrări caritabile, spitale, și școli Americii, deși mulți uită acest lucru.
—Da, dar nu ar trebui să uite acest lucru.
Oricum, eu sunt împotriva oricărui tip de prozelitism, dar trebuie să răspundem unor întrebări, să spunem cum stau lucrurile, dacă oamenii vor să afle. Dumnezeu cheamă pe toți la acest, să-i spunem, loc potrivit.
Pr. Gabriel Bunge. Tunderea cu Marea Schimă.
—O ultimă întrebare. Oamenii de aici care nu sunt ortodocși vin vreodată să vă întrebe despre asta?
—Oamenii de aici mă știu de treizeci de ani, dar viața mea de mănăstire a fost întotdeauna una foarte precisă, și din cauză că ei nu cunosc călugări, nu există călugări (erau niște frați franciscani aici, dar ei nu erau călugări), s-au întrebat mereu ce fel de frați eram. Eram îmbrăcați în negru, aveam barbă, purtam glugă pe cap, și păream de modă veche. Sfântul lor local, din secolul al V-lea se îmbrăca de asemenea ca noi, dar ei nu mai știu lucrul acesta. Ei știau că eram foarte apropiați de Răsăritul Creștin, de Sfinții Părinți, și că ceea ce spun eu acum nu este diferit de ceea ce am spus mereu. Acesta este un lucru pe care oamenii l-au observat când am devenit ortodox. O doamnă, casnică și fără educație universitară, care știa că am devenit ortodox, a spus, “Vreau să știți că veți fi mereu Părintele nostru Gabriel, și faceți ceea ce ne-ați învățat mereu—să ne întoarcem la rădăcinile noastre. Biserica Ortodoxă este pur și simplu așa cum a fost la începuturi”. Deci, o persoană simplă, fără studii teologice, poate să prindă sensul acesta. Ei nu au fost șocați. Nu a existat nici o opoziție împotriva noastră. Se întâmplă uneori, mergând pe stradă, ca oamenii să spună, “Părinte, pot să vă întreb ceva?” Zic, spune-ți. “Sunteți un călugăr ortodox?” Și spun, da. “Bravo!”
Nu mai sunt obișnuiți să vadă călugări. Singurii călugări pe care îi mai văd sunt ortodocși. Frații franciscani purtau haine ca laicii, așa încât dacă nu-i cunoșteai personal, nu ai fi știut că sunt frați. Dar călugării ortodocși sunt mereu identificați în felul acesta. Iar pentru acești oameni, nu este o provocare. Se simt întăriți. Ei spun, bine! Bravo!
Trebuie să spun că nu mă așteptam la acea reacție. Când am fost numit stareț la mănăstirea mea (un cuvânt prea generos în comparație cu realitatea de aici), erau prezenți și câțiva catolici, mulți dintre ei călugări benedictini. Au întrebat dacă puteau să vină; voiau să fie prezenți. Au participat la Liturghia Ortodoxă, și i-am prezentat episcopului, care i-a primit cu amabilitate. Nu a fost perceput ca un act ostil împotriva Bisericii Catolice, ci mai degrabă ca o consecință ultimă a ceea ce am învățat mereu.
—Au putut să vadă integritatea sfinției voastre, în aceasta.
—Mulți dintre ei și-ar dori chiar să facă același lucru, dar sunt prea legați de lumea în care trăiesc; sau, cunoștința lor despre Ortodoxie, despre Tradiția Apostolică, este prea săracă.
Deci, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile noastre.
[1] Cele 12 biserici în stil romanic în vechiul oraș Köln datează din perioada dintre secolele patru și treisprezece. Stilul romanic combină caracteristici ale clădirilor romane și bizantine.
[2] Gimnaziul era ceea ce ei numeau școala pentru copiii care vor merge eventual la universități. A durat de la vârsta de opt ani, până la optsprezece ani.
[3] Practica rugăciunii personale după tradiția Sfinților Părinți sau „Comoara în vase de lut” (Editura Deisis, 1996)
[4] 16 Octombrie, 1865 – 24 Decembrie, 1947.
[5] Réné-Francois Guettée (1 Decembrie, 1816 – 10 Martie, 1892), The Papacy. După studiul său aprofundat despre istoria Bisericii, preotul romano-catolic Guettée a devenit din ce în ce mai deziluzionat de propria sa Biserică și a fost probabil primit în Biserica Ortodoxă Rusă, cu numele de Vladimir.
[6] Azbuka.ru, o enciclopedie online despre Creștinismul Ortodox, definește плотское мудрование (plotskoe mudrovanie) ca “modul de gândire al oamenilor decăzuți.”
[7] Mănăstirea Chevetogne, cunoscută și sub numele de Mănăstirea Sfintei Cruci, este o mănăstire Romano-Catolică benedictină situată în satul belgian Chevetogne în municipalitatea Ciney, provincia Namur, la jumătatea drumului dintre Bruxelles și Luxembourg. A fost întemeiată în 1939. Mănăstirea are două biserici —una de rit latin și alta de rit bizantin.
Interviu realizat de Maica Cornelia (Rees) în data de 23 octombrie 2013.
Interviu realizat de Maica Cornelia (Rees) în data de 23 octombrie 2013.
Traducere din limba engleza, Pr. Gabriel Popescu
